Ok, nu am scris de multicel si recent am gasit ceva ce am scris acum cateva luni:
Orasul Viitorului.
Sporna, anul 4596. A trecut atata timp de cand nu mi-am m-ai vazut casa.
Destinatia: Orasul STack, capitala planetei. Cer permisiunea de a deschide scutul de energie ce protejeaza planeta.
-Pilotul navei Alinasp. Cer permisiunea de a intra in atmosfera Stakiana.
-Permisiune acceptata. Bun venit acasa, Ava!
Da, numele, meu este Ava. Un detaliu infim. Este bine sa ma stiu pe planeta mea natala din nou. Dupa 10 ani de explorare a universului, imi era dor de festivalurile anuabile(anuale), cum ar fi Festivalul Tarnei, satelitul Spornei. Oamenii isi pregatesc costumele cu trei actere inainte. In acea perioada a anului, orasul este decorat cu mii de furnici cibernetice care misuna pe soldalele fiecarei familii, chiar si pe anticele BLOCURI.
Naveta mea aselenizeaza, iar eu imediat ce cobor din naveta ma trezesc in bratele mamei, cu lacrimi in ochi.
-Ava! Ce dor mi-a fost de tine.
-Si mie, mama. Acum haide, fa-mi un tur al orasului deoarece am devenit cam noua prin acest loc, dupa cum observ.
-Oh, s-au schimbat atat de multe! Haide. Aici este anticul-nou teatru, realizat dupa schitele lui Joshep Hardonim, faimosul arhitect. Si priveste la aceste coroane de smarald. Au fost descoperite acum trei ani.
-Si observ ca masinile cu energie pe baaza mintii au fost inventate. Chiar este un aer mai curat.
-Ah, da. Si deasemenea uite, un restaurant la plic, spuse mama entuziasmata. Stia ce vorbea, deoarece mama era specialista in acest domeniu. Ea era ghidul planetei, deci o vedeam destul de rar.
-Restaurant la plic? intreb eu nedumerita
-Da hai, nu te mai uita asa. Uite, doar il deschizi si iti alegi ce vrei sa mananci.
Eu mi am ales restaurantul Armandez.
-Stii ca ei sunt singurii care au pastrat gustul adevarat al spaghetelor.
Dupa mii de ani... Incredibil! Ceea ce tinea mama mea in mana nu se deosebea de o geanta.
Timpul a zburat usor si noaptea s a asternut peste oras. Ai fo crezut ca 35 de ore de zi trec greu.
In timpul noptii tot orasul prinsee viata. Muzica cu ritmuri "tectonice", animalele dresate pentru a puteam creea culori vii, dansatorii care pareau ca isi puteau dezasambla parti ale corpului, oamenii cu zambetele sporniene specifice imi readuceau o stare de mult pierduta. O stare de extaz, foarte asemanatoare cu cea a unui copill de mii de ani, in dimineata de Craciun. Simteam iubirea si fericirea emanand de peste tot... Le vedeam indreptandu-se spre locul de alimentare a orasului.
Melancolica, ma uit la jocul de lumini create de lumea mea aproape pierduta...
